Codul de Procedură Penală actual (Legea nr. 135/2010, în continuare CPP) reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției ca o procedură specială, prevăzută de art. 478 – 488 CPP. Aplicabilitatea acestei instituții se rezumă exclusiv la faza de urmărire penală și vizează doar acele dosare în care s-a pus în mișcare acțiunea penală.
Acordul se încheie între inculpat și procuror, obligatoriu în prezența apărătorului ales sau desemnat din oficiu al inculpatului și trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă enumerate la art. 481-482 CPP, respectiv să fie întocmit în scris și să cuprindă data şi locul încheierii, numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie, date privitoare la persoana inculpatului, descrierea faptei ce formează obiectul acordului, încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege, probele şi mijloacele de probă, declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat, precum și semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.
Ulterior încheierii acordului, acesta este supus verificării de către instanța de judecată, sesizată de către procuror potrivit dispozițiilor art. 483 CPP, care va pronunța o soluție de admitere sau respectiv de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, ca urmare a unei proceduri necontradictorii, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă.
Totodată, având în vedere dispozițiile art. 481 alin. 2 CPP, care prevăd faptul că în cazul semnării unui acord de recunoaștere, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord, conchidem că acordul de recunoaștere reprezintă însuși actul de sesizare a instanței cu privire la faptele recunoscute de către inculpat și menționate în cuprinsul acordului.
Prin urmare, de esența semnării unui acord de recunoaștere a vinovăției este recunoașterea de către inculpat, în totalitate sau în parte, a faptelor în legătură cu care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa.
În cele ce urmează, vom analiza dispozițiile legale care ar putea fi avute în vedere pentru a se stabili care este momentul în care inculpatul ar trebui să își manifeste voința în sensul recunoașterii faptelor pentru care este inculpat și care ar putea fi consecințele unei astfel de recunoașteri în cazul în care se renunță la semnarea acordului de recunoaștere a vinovăției, deși fuseseră inițiate demersurile în vederea încheierii acestuia.
În acest sens, art. 478 alin. 1 CPP prevede următoarele:
În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.
Din interpretarea gramaticală a acestei dispoziții s-ar putea considera că un eventual acord de recunoaștere trebuie să fie în mod obligatoriu precedat de o declarație a inculpatului, prin care acesta admite în mod expres săvârșirea uneia sau mai multor fapte și acceptă încadrarea juridică dată acesteia/acestora, urmând ca abia ulterior procurorul să propună felul și modalitatea de individualizare a pedepsei.
În eventualitatea în care procurorul ar propune o pedeapsă cu închisoarea către maximul special (care nu poate fi mai mare de 7 ani, în caz contrar procedura acordului fiind inaplicabilă), interesul inculpatului ar fi să nu semneze respectivul acord, dată fiind posibilitatea acestuia ca, în urma judecării dosarului său potrivit procedurii ordinare, judecătorul să îi aplice o pedeapsă mai blândă. În exemplul dat, chiar nesemnând acordul de recunoaștere, inculpatul va fi nevoit să suporte consecințele declarației de recunoaștere a vinovăției pe care deja a dat-o în fața organelor de urmărire penală și care, aflându-se la dosarul cauzei, va îngreuna, practic, demersurile inculpatului din faza de judecată de a-și întemeia strategia procesuală pe prezumția de nevinovăție și de a tinde spre o soluție de achitare.
Din aceste motive, considerăm că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 479 CPP, în conformitate cu care:
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei (…)” coroborate cu dispozțiile art. 482 lit. g) CPP, potrivit căruia “Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde: (…) g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Din interpretarea gramaticală a acestor texte de lege se deduce că declarația de recunoaștere este concomitentă, iar nu anterioară încheierii acordului, din moment ce aceasta este inclusă chiar în cuprinsul actului cuprinzând acordul de voințe, semnat de inculpat, avocatul acestuia și de procuror. Considerăm că aceasta este interpretarea care corespunde rațiunii legiuitorului în reglementarea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, iar nu aceea potrivit căreia recunoașterea faptelor ar trebui sa fie anterioară semnării acordului. Pentru a concluziona astfel, ne-am raportat la avantajele pe care această instituție le aduce deopotrivă inculpatului și organelor judiciare.
Sub acest aspect, este adevărat că principalul beneficiar al instituției acordului este inculpatul, care, prin manifestarea unei atitudini sincere în cadrul procesului penal, denotă parcurgerea unui prim pas în direcția îndreptării sale, sens în care procurorul poate aprecia că se impune aplicarea unei pedepse mai blânde decât aceea la care s-ar fi ajuns în urma procesului penal desfășurat potrivit procedurii ordinare.
Pe de altă parte, nu este de neglijat nici aspectul că recunoașterea de către inculpat a faptelor încă din cursul urmăririi penale scutește organele de urmărire de activitățile constând în întocmirea rechizitoriului.
Pe de altă parte, nu este de neglijat nici aspectul că recunoașterea de către inculpat a faptelor încă din cursul urmăririi penale scutește organele de urmărire de activitățile constând în întocmirea rechizitoriului, precedate, eventual, de completarea probatoriului, activitatea instanței fiind, de asemenea, în mod substanțial diminuată în cazul soluționării cauzei prin pronunțarea asupra acordului de recunoaștere, cel puțin în ipoteza admiterii acordului.
Din acest motiv, considerăm că procedura simplificată a semnării unui acord de recunoaștere este menită să vină atât în avantajul inculpatului, cât și în cel al organelor judiciare, contribuind la degrevarea activității acestora. De aceea, opinăm că este contrară principiului caracterului echitabil al procesului penal prevăzut de art. 8 CPP atitudinea unor organe de cercetare în sensul “ademenirii” inculpaților să dea declarații de recunoaștere, urmate de propunerea unor pedepse foarte aspre, menite să descurajeze inculpații să mai semneze acordul preconizat și care se soldează cu consecința obținerii probei constând în declarația de recunoaștere a vinovăției de către inculpat, care nu poate avea decât un efect în defavoarea acestuia în următoarele etape ale procesului penal.
Cu toate acestea, pentru a se putea aplica în mod efectiv instituția acordului de recunoaștere, chiar și dacă am admite că declarația de recunoaștere și semnarea acordului ar trebui să survină concomitent, atragem atenția că, în practică, succesiunea acestora nu poate fi atât de clar delimitată, în sensul că – din moment ce declarația de recunoaștere ar urma să fie inclusă în acord – ea ar trebui să existe deja, într-o anumită formă, la momentul redactării acordului. De aceea, este recomandat ca persoanele aflate în ipoteza prevăzută de procedura acordului și care doresc să uzeze de aceasta să se consulte în prealabil cu un avocat, stabilind împreună cu acesta strategia de abordare a organelor judiciare cu inițiativa semnării acordului de recunoaștere.
Credit foto: wisegeek.org