Procedura ordonanţei de plată reglementată prin noul Cod de procedură civilă înlocuieşte atât procedura somaţiei de plată, conţinută în O.G. nr. 5/2001, cât şi procedura ordonanţei de plată, prevăzută de O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte între profesionişti. Astfel, prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă au fost abrogate expres atât O.G. nr. 5/2001, cât şi O.U.G. nr. 119/2007. Caracteristicile celor două proceduri paralele au fost reunite într-una nouă, cea a ordonanţei de plată, care se distinge prin aceea că este o procedură specială, facultativă, contencioasă, accelerată şi abreviată.
Reglementată în Codul de Procedură Civilă, articolele 1014-1025, aceasta reprezintă o modalitate rapidă de recuperare a creanţelor raportată la timpul alocat unei proceduri de drept comun.
Ca şi domeniu de aplicare, textul de lege distinge expres că prin această cale simplificată pot fi valorificate numai creanţele certe, lichide şi exigibile ce constau în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă. Un exemplu de creanţă ce nu intră în sfera procedurii în cauză este aceea rezultată dintr-un raport de muncă dintre un angajat şi angajator, precum plata salariului, a orelor suplimentare, a cheltuielilor de deplasare şi alte asemenea cheltuieli. Nu sunt incluse nici creanţele înscrise la masa credală în cadrul procedurii de insolvenţă, aşa cum este menţionat expres în Codul de Procedură Civilă.
Cu privire la ipoteza folosirii procedurii ordonanței de plată pentru recuperarea unor creanțe provenite din contracte de achiziție publică, am întâlnit situații în care autoritățile contractante, ce erau chemate în judecată în calitate de debitori, alegeau să se apere invocând faptul că părțile au încheiat un contract administrativ, nu unul civil, motiv pentru care procedura prevăzută de art. 1014 și următoarele din Codul de Procedură Civilă nu ar fi fost aplicabilă.
Am răspuns cu succes acestor apărări arătând că legiuitorul a prevăzut în mod expres în cadrul art. 1014 Cod Procedură Civilă faptul că procedura ordonanței de plată se aplică „inclusiv celor (contractelor) încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă.”. Astfel, articolul nu trebuie interpretat în sensul că pe calea ordonanței de plată pot fi recuperate numai sumele rezultate dintr-un contract civil încheiat între un profesionist și o autoritate contractantă, ci în sensul că pe această cale pot fi recuperate și creanțele izvorâte din contracte administrative, întrucât legiuitorul a privit contractul administrativ ca fiind o specie a contractului civil. De altfel, este greu de imaginat care ar putea fi obiectul unui contract civil încheiat între un profesionist și o autoritatea contractantă, opinia noastră fiind în sensul că toate contractele în cadrul cărora una dintre părți este o autoritate publică sunt implicit contracte de achiziție publică (de tip administrativ). Așa cum s-a arătat în repetate rânduri în doctrină, contractului administrativ se supune atât regulilor de drept administrativ, cât și regulilor de drept civil, nefiind altceva decât o modalitate a contractului civil reglementat de art. 1166 și urm. din Codul Civil.
Deşi contractul de achiziţie publică este, prin definiţia sa, un contract administrativ, obligaţiile de plată a unor sume de bani care rezultă din acesta au natură civilă, ceea ce înseamnă că le sunt aplicabile toate acele proceduri oferite de lege pentru recuperarea creanțelor civile, inclusiv procedura ordonanţei de plată.
Subliniem și faptul că aplicarea procedurii ordonanţei de plată în domeniul contractelor de achiziţie publică reiese şi din dispozițiile Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia si autorităţi contractante, art. 16 din această lege făcând trimitere expresă la dispoziţiile privind ordonanţa de plată din Codul de procedură civilă.
Anterior introducerii cererii de emitere a ordonanței de plată, creditorii trebuie să urmeze o procedură prealabilă obligatorie, constând în somarea debitorului pentru a i se pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primire somației. Variantele posibile pentru comunicarea somației către debitor sunt: expedierea acesteia prin scrisoare recomandată, cu valoare declarată și confirmare de primire, sau notificarea prin intermediul executorului judecătoresc, aceasta din urmă presupunând costuri puțin mai ridicate. În practică, am întâlnit situații în care creditorii au făcut dovada efectuării procedurii prealabile prin prezentarea somației ce purta număr de intrare aplicat de către secretariatul societății debitoare, ceea ce înseamnă că instanțele de judecată verifică, în concret, dacă debitorul era sau nu informat cu privire la pretențiile creditorului, putând să treacă peste aspectele de formă ale procedurii de comunicare a somației.
Cererea de emitere a ordonanței de plată trebuie introdusă la instanţa competentă pentru judecarea fondului în prima instanţă, ceea ce înseamnă că, folosind criteriul valorii obiectului cererii, ar putea fi competentă fie judecătoria, fie tribunalul de la sediul/domiciliul pârâtului.
Pe lângă debitul principal, creditorul poate recupera pe această cale și penalitățile de întârziere. Dacă acestea nu au fost stabilite prin contract, se va putea solicita dobânda legală penalizatoare, calculată la data de referinţă aferentă.
De esența acestei proceduri este faptul că singura probă admisibilă este cea cu înscrisuri. Așadar, părțile trebuie să anexeze cererii introductive, respectiv, întâmpinării, toate înscrisurile pe care înțeleg să le folosească în probațiune. Suplimentarea probei cu înscrisuri în faza cercetării judecătorești este, de cele mai multe ori, cenzurată de instanța de judecată.
Depunerea întâmpinării de către debitor este obligatorie. În situația în care debitorul nu depune întâmpinare, instanţa va putea prezuma că acesta recunoaşte tacit pretenţiile reclamantului.
Un avantaj important al procedurii este emiterea ordonanţei de plată în termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii, cu condiția ca debitorul nu conteste creanţa, însă, în calculul termenului nu intră şi perioada necesară pentru comunicarea actelor de procedură şi întârzierea cauzată de creditor. Atunci când instanța constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, se va emite ordonanţa de plată care va preciza suma ce trebuie platită şi termenul de plată, ce nu poate fi mai mic de 10 zile şi nici nu va depăşi 30 de zile. Acest termen este unul de recomandare, în sensul că părţile pot deroga de la el, stabilind un altul, mai scurt sau mai lung.
Debitorul poate contesta soluția primei instanțe printr-o cerere în anulare, formulată în termen de 10 zile de la comunicarea hotărârii judecătorești. Prin această cerere pot fi invocate exclusiv nerespectarea cerinţelor pentru emiterea ordonanţei de plată sau cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată. Calea de atac nu va suspenda executarea. Suspendarea poate avea loc doar la cererea debitorului, prin plata unei cauţiuni într-un cuantum stabilit de instanţă.
Am păstrat pentru final argumentul decisiv în favoarea recuperării creanțelor pe această cale, și anume acela că taxa de timbru pentru acest demers judiciar este fixă, de 200 de lei, spre deosebire de procedura de drept comun care presupune achitarea unei taxe de timbru raportate la valoarea creanței.
Pentru a putea apela la această procedură rapidă și ieftină de recuperare a datoriilor, creditorii trebuie să aibă o atitudine diligentă încă din faza negocierii contractelor pe care le încheie, astfel încât să determine clar, prin clauze contractuale, aspectele referitoare la întinderea și scadența obligațiilor de plată, precum și cele referitoare la penalitățile de întârziere aplicabile. Mai departe, creditorii trebuie să organizeze proceduri interne de comunicare a rapoartelor de activitate / situațiilor de lucrări și a facturilor fiscale aferente, astfel încât caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor pe care le dețin să nu poată fi combătut de către debitori. Prin urmarea acestor pași simpli, creditorii își pot asigura premizele recuperării rapide și eficiente a sumelor restante, lucru care este esențial în contextul economic actual.